Sunt multe, dar le uit fir-ar sa fie. E drept ca le inlocuiesc mereu cu altele. Una dintre cele mai frumoase imagini este cu Stefan. Eram la Aphrodite Hills pe capul bunicilor Mona si Tatanu. Vila – intr-un decor de vis la marginea unui teren de golf. Verde, tuns, frezat, numai bun de mangaiat. M-am plimbat intr-o seara cu Stefan pe poteca asfaltata dintre vilute si terenul de golf. I-am zis ca suntem si noi ca Dorothy, catelusul Toto, Sperie Ciori, Omul de Tinichea si Leul care mergeau pe drumul de caramida galbena in cautarea lui Oz. Si tot trageam cu ochiul la terenul irezistibil de langa noi. Stiu ca pe astfel de terenuri nu ai voie decat cu pantofi speciali, sa nu cumva sa strici dracului feng-shui-ul ierbii si deci al pretentiosului jucator de golf cu manusa lui cu tot. Dar pana la urma am zis cam asa – what the fuck – si in consecinta ne-am descaltat si am inceput sa ne fugarim pe minunata iarba. Senzatia e feerica! Am avut noroc ca nu ne-a plesnit vreo bila si uite-asa am ramas cu o minunata amintire a unei dupa-amieze blande in care Stefan fugea fericit pe iarba pe care copacii de ici si copacii de colo aruncau umbre lungi. Dupa ce l-am parcat pe Stefan la bunici am luat-o pe Monica si am repetat scenariul.
E minunata Monica, cum stie ea sa dea pupice. Se apropie incet si-si lipeste fruntea sau buzele de fata ta si apoi te mangaie. Si e tare fericita cand vede ce fericit te fac pupicele ei. E mandra de ea si are si de ce. Sunt cele mai minunate pupice din lume, alaturi de cele ale lui tati si ale lui Stefan (ca sa nu se supere nimeni). Despre pupicele lui tati nu e cazul sa vorbesc pe blogul copiilor, dar ale lui Stefan sunt atat de bunute si de tandre! Ma topeste cand ma ia cu manutele de gat, se uita atent la locul pe care-l va pupa si apoi vine pupicul minunat.
Ne-am luat biciclete! Azi am facut prima plimbare pana la bisericuta dintre chiparosi de la malul marii, Monica in scaunel in spatele lui tati, ceilalti cu bicicleta proprie. Stefan a gasit aici o invitatie la o nunta care am descifrat noi ca va avea loc pe 17 octombrie. Asa ca ne-am gandit sa ne infiintam si noi. “Din partea mirelui sau a miresei?” Pai din partea bunului Dumnezeu ca el a pogorat invitatia asupra noastra. Masa in Geroskipou, aproape. Asta mi-aduce aminte de o alta nunta la care am participat clandestin, intai eu si Stefan dupa care am chemat si restul gastii, o nunta de scotieni feerici cu fustite. Dupa ce au petrecut ei dragutii, a urmat evenimentul karaoke. Toti niste cantareti feerici. Cel mai mult ne-a placut de mosulicul (si lui Stefan ca a tot primit bomboane de la el “mami ce multe am, nu mai am maini sa le tin”) care a cantat New York, New York. “Sau mai bine Geroskipou, Geroskipou” – a zis DJ-ul cel feeric cand a prezentat momentul, mosul locuind in orasul cu pricina. Bai frate, niste petrecareti innascuti, exraordinari! A venit si o baba pe ringul de dans, in scaunul cu rotile! A dansat pana si-a rupt o roata, pe bune! Au ras cu totii, au reparat carutul and the party went on! La un moment dat a venit tatal miresei la noi, s-a prezentat dupa care ne-a pus pe masa o sticla de sampanie – “cred ca stiti ce sa faceti cu ea”. Asa ca ne gandim serios sa ne prezentam pe 17 sa petrecem si noi cu petrecaretii.
Cat am stat in casuta de la Anarita Monica a gasit de-a dreptul gustos sa se infrupte din gainatul care se gasea in cantitati generoase in jurul casei. Asta nu e chiar o imagine a fericirii, dar trebuia s-o amintesc.
Cele mai frumoase pietre din lume se gasesc la plaja noastra de la Mandria. Am cules o groaza si le-am grupat pe familii: fainoase-sticloasele, albele, negrele, degradeele, hieroglifele, extraterestrele, linistitele, pestritele, maroaiele si diversele. Stefan si Monica sunt innebuniti dupa pietre, spre disperarea lui tati “iar pietre in masina?” si deliciul lui mami.
Intr-o seara (de fapt in mai multe, dar asta a fost prima) am luat boxa si ne-am dus la asfintit pe mal de mare. George Michael, vant si valuri si doi parinti fericiti ca au timp si pentru ei in timp ce copiii vaneaza… pietre.
Suntem innebuniti dupa casuta noastra. Care este de-a dreptul! Ce-mi place ca suntem singuri, noi si fantomele noptii. Iar ziua doar noi si cei 84 de muncitori care dau zor sa termine complexul care se prefigureaza a fi superlativ. Noi si mica noastra insulita, lovebed-ul de pe terasa care zilnic se imbiba cu nori de praf, sfera feerica agatata de tavan, masa mare si masa mica a copiilor, tavanul albastru cu 8 lumini care mai de care, felinarele aprinse noaptea…, ce mai, laser frate! Dimineata ma trezesc cu piciul care striga din camera alaturata “maaami, maaam!”, il imbrac, mic dejun frugal si o cafeluta Nespreso (traiasca tati si surprizele lui minunate!) si apoi drumul linistitor pe autostrada unde comentam toate semnele de circulatie, culturistul din vitrina de la periptero, bampul cel mare si rosu si apoi gradinita. Aici obligatoriu stam pe o bancuta vreo 10-15 minute pentru acomodare, comentam ce fac ceilalti copii (bai stefane, gagica aia blonda se tot uita la tine. Da, dar tu nu vezi ca e cam grasuta?) Aaa, sa nu uit, copilul meu cel mare a inventat azi un cuvant si acesta este calcaj. Ce e tati un calcaj? Pai este gaura aia lunga si subtire pe unde merg masinile si bicicletele, pe sub autostrada. Aaa, adica pasaj. Da. Retinuse el ca se termina in aj si ca la inceput e ceva ce tine de mers, asa ca o calcatura. Si asa s-a nascut calcajul.
Seara se spala pe dinti, si ca sa se spele bine am inventat un joc. Eu fac voci de microbi care se sperie de spalatul pe dinti si care se refugiaza in zonele care trebuiesc spalate “sa fugim la maselele de sus”. Cand el da cu peria pe-acolo microbii se refugiaza in alta parte si tot asa pana se spala bine peste tot. Ei, si azi microbii declarau “of, ne distruge inamicul”, la care el ridica din umeri si zice impaciuitor “eu nu sunt inamicul. Dar ce sa fac, m-a pus mami sa ma spal”.
Mai povestim si alta data ca vine tati.