Stefan o iubeste pe Monica, nu poate fara ea. Cu toate astea (sau poate tocmai de aceea), simte mereu nevoia s-o faca pe seful. N-ai voie cu cartea Monica! (sau cu masinuta, ipod-ul, foarfeca, creioanele… de fapt n-are voie cu nimic din ce-i al lui, asta-i clar). Regula de baza este urmatoarea: ce-i al Monicai e si-al lui, ce-i al lui e doar al lui. Ieri dupa ce m-am straduit jumatate de ora sa-l conving sa-i dea si Monicai (care se uita pofticioasa la un biscuit de-al lui si spunea ite! ite!) o bucata de biscuit, tot ce a reusit el a fost sa-i intinda Monicai o firimitura minuscula buna pentru furnici satule.
I-am luat de pe net o carte cu poezioare (unele de-a dreptul imbecile) pentru copii, in engleza. Si era o minunata poezie in care o mama cu prea multi copii (27 am numarat noi din ilustratie) ii batea la fund si-i trimitea la culcare. Si-i zic – uite, asa am sa fac si eu, spank spank si la nani. Se uita la mine, ma masoara cu privirea si zice – Sper ca glumesti! Nu?!? Sigur ca glumesc, ii zic, n-o sa te bat la fund. O sa te musc. Alarmat – Aoleu! Pai asta-i mult mai rau! Na! Ce te faci cand copiii te iau in serios?
A inceput sa faca decupaje, deseneaza omuleti, ii decupeaza frumos si ii daruieste bunicai Rodicai (cum ar zice el). Multa vreme nu a vrut deloc sa incerce sa decupeze singur (macar ca ne-am straduit si tati si eu). Apoi intr-o zi incerc din nou sa-l conving. Nimic. Auzi Stefan – il intreb – tu crezi despre tine ca esti prost? Sau mai degraba destept? Vroiam sa ma lansez intr-o explicatie savanta, ca nimeni nu stie sa faca bine de la inceput, dar ca trebuie sa incerci, ca numai prostii nu incearca bla bla. Dar, cum nu mi-a raspuns la intrebare, am renuntat. In 5 minute decupa singur.
Joaca lui preferata este mami capcaunul care-l pune in cuptor, il amesteca si pune legume pe deasupra apoi verifica daca s-a copt friptura. Vreau sa fii capcaun mami si sa ma mananci. Hai ca intru singur in cuptor si aduc si legume pentru garnitura.
La gradinita nu mai sunt probleme, a inceput sa se joace cu ceilalti copii si chiar sa vorbeasca in engleza. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa indeplinim cu strictete ritualul de dimineata. Adica ajungem, dar: trebuie sa stam pe o bancuta o vreme si apoi sa numar pana la 60; ne ridicam si facem o mica plimbare; ne postam la intrarea in sala de mese si numar pana la 60 (uneori, dar doar uneori, reusesc sa negociez un numarat pana la 30); il astept sa-si ia un scaun si sa se aseze (asta poate sa dureze destul si uneori exista si victime colaterale – colegi de-ai lui pe care ii izbeste cu picioarele scaunului in timp ce se roteste cautand un loc unde sa se aseze); numar pana la 10 in romana, apoi pana la 10 in engleza; apar si dispar de 5 ori. In acest mod simplu copilul este pozitionat la masa dupa care ma ignora. Oricum, ofer un spectacol strasnic celorlalti copii care se amuza copios.
Ii plac fetele, de, baiatul lui ta-su. Rasfoiam un album cu poze facute la serbarea de Craciun, cand ma intreaba: vrei s-o vezi pe fata care-mi place mie? Da mami, zic emotionata. Se uita cu atentie pe poze si mi-o arata pe Aceea – e Olga de la grupa pregatitoare, zice. Stefan n-are gusturi rele. Olga de la grupa pregatitoare este superba. Bineinteles ca a trebuit sa cumpar 2 poze si cu ea. Apoi, in alta zi, cand il luam de la gradinita, imi zice: vrei s-o vezi pe fata la care ma uit eu toata toata ziua, si in timpul mesei, si cand ne jucam? Da mami, zic. Ma ia de mana si ma duce in sala de mese, cauta atent de la masa la masa, eu dupa el. Dupa o vreme de cercetare atenta zice – nu-i aici. Hai in clasa. Si mergem in clasa unde mai stateau copii in asteptarea parintilor, unii jucandu-se, altii uitandu-se la un filmulet. Educatoarele se uita mirate la noi. Stefan vrea sa mi-o arate pe fetita de care-i place – ma simt eu datoare sa le explic. Si se naste o intreaga vanzoleala. Which one Stefan? Which one do you like? – incep ele sa-l intrebe. Na! Sa vezi ca mi se rusineaza si traumatizeaza baiatul, ma gandesc. Nici pomeneala. O cauta si mi-o arata cu degetul. Uite, aia e! Si educatoarele ne explica – este vorba despre Dimitriana, o fetita de la o grupa mai mica. Se uita mirata saraca si nu intelegea de ce Stefan sta cu degetul si privirea atintite asupra ei in timp ce educatoarele ii rostesc numele. Frumusica si Dimitriana de la grupa mica. Hotarat lucru, baiatul meu se pricepe la fetite. L-am mai intrebat de curand de cine-i mai place. Mie-mi plac toate fetitele – zice. Dar parca mai mult imi plac Angharad si Elise. Si de Dimitriana? – il intreb. De Dimitriana cel mai mult imi place – isi aminteste el.
Ca orice copil cu experienta stie ca daca plange i se da. Asa ca se foloseste din plin de arma cu pricina si daca nu intelegi de la primul tipat iti explica el cum sta treaba – sa-mi iei, ca daca nu o sa urlu si o sa plang groaznic si-o sa trebuiasca sa-mi iei! Daca totusi te tii tare pe pozitii si nu faci ca el, iti spune scrisnit, printre dinti: e ultima data cand nu faci ca mine! – adica tot ca mine ramane, dar acum iti fac o concesie.
In ultima vreme am fost vizitati de pirati si piratii astia barbari si-au ascuns tot felul de comori. Pe doua dintre ele copiii le-au descoperit. Prima a fost o caseta veche plina cu margele de rubin, smarald, diamant, topaz, safir etc. A doua, ieri, o casetuta plina cu iepurasi aurii de ciocolata. Stefan a urmarit cu sufletul la gura sagetile lasate de pirati pe jos, tarand dupa el si un carut cu tot felul de lopeti plus o trompeta cu care sa-si anunte izbanda – cand o sa gasesc comoara o sa suflu in trompeta mea. Cat am mai ras cu mama – cand a gasit “sabia” marcata cu x, adica locul de ingropaciune al comorii, s-a dus fuguta la carut si a sunat triumfator din trompeta. La fel si dupa ce a dezgropat comoara. In mod cu totul neasteptat, a impartit fiecaruia cate un iepuras, pastrandu-si partea leului, e drept. Dar orscat. Comoaa piatzim, comoaa piatzim! – striga si Monica fericita.
Ii place sa-l dau uta si sa-i zic “du-te bai de-aici” si “dom’ne da’ esti extraordinar!”, e mort dupa Tom si Jerry, ii place sa coloreze, sa picteze, sa deseneze omuleti si sa-i decupeze, sa-i citesc carticele (am luat o multime de pe net, a mai venit un transport si sunt superbe), sa deseneze pe tablita cu creta, sa asculte muzicile lui in engleza, sa manance curmale, capsune, mere galbene, sa caute pietre pe plaja, SA SE JOACE CU IPOD-ul, de-a capcaunul, sa asculte povesti, sa se indoape cu clatite goale, snitele si piure, ii plac prietenii lui de la gradinita, o prefera pe mrs Karin, nu vrea pe scena (deja m-a anuntat ca la serbarea urmatoare el va sta cu mine si nu cu educatoarele), ii place de Monica, nu-i place de Monica, culege mereu cate ceva pentru mine (si mi le da cand il iau de la gradinita – frunze mototolite prin buzunare, pietricele, buretei pe care-i jumuleste de nu stiu unde, imi culege flori), ii place sa topaiasca in pat si sa-l fac friptura, ii place cu bicicleta, vrea biscuiti de toate felurile si dulciuri cat cuprinde. Adica e un baietel normal, ca oricare altul. Numai ca da cele mai bune pupice din lume, e cel mai frumos, mai destept si mai bunut din cati exista. In rest, cum ziceam, ca oricare altul.