Stefan a fost solist la un cantecel minunat:

Tati a mers intr-o zi off-road la plaja cu Alexutii, Stiffler-ii, Mihaela si cateii:

In sfarsit am facut si noi pasul cel mare si ne-am luat un Nikon D5100. Inca n-avem insa un obiectiv cu zoom asa cum ne dorim… dar uite ce am facut pana acum:

Puteti urmari poze “calde” pe Instagram (@dolcevita) sau la:

In sfarsit, ajung pe net si pozele noastre din primavara olandezo-elvetiana.

Amsterdam, our love:

In parcul Efteling de ziua Monicutei:

Tatal nostru, carele esti in ceruri:

Scheveningen, Kinderdijk, Rotterdam:

Keukenhof si inapoi la Scheveningen:

Zurigo si Rapperswil:

Astea sunt pozele gasite in aparatul foto de dinainte de plecarea in concediul de primavara. Enjoy!

Tati s-a “detasat” cateva zile si a plecat la plimbare cu Dragos prin Turcia spre Romania.

Tati si-a mutat biroul deasupra piscinelor centrale, buni Mona si-a cumparat apartamentul de dedesubt, iar Alex, Maria si Boris s-au mutat intr-o viluta la 15 minute distanta, asa ca timp de vreo luna am alergat de zor dupa amenajari. Tatanu si fratele Alex au fost de mare ajutor cu copiii cat timp mami nu a putut conduce masina. Nu ne-a fost usor, dar acum suntem toti instalati minunat!

La multi ani puiul nostru drag! 6 ani, 2192 de zile (m-a pus sa-i calculez cate zile are). Azi cand l-am dus la scoala, copiii au inceput sa-i cante Happy Birthday spontan, fara indemnul profesoarei, iar el statea emotionat in pragul usii, cu chitara electrica (din carton) si cu simulatorul de tobe (tot din carton) primite de ziua lui si cu care vroia sa se faleasca la Show and Tell. Si care erau mai mari decat el.
Saptamana asta au fost programate discutii cu profesorii despre stadiul elevilor. Pe scurt, ne-a zis ca din punctul de vedere al cunostintelor, ar trebui sa sarim peste un an, ca el deja invata dupa cartile mai mari pe care ea le-a imprumutat de la o profesoara din anul urmator. Dar din punct de vedere social… Nu vrea sa lucreze in echipa, nu sta locului mai mult de 5 minute, se distreaza in ore cu prietenul lui Charlie (oricum i-ar desparti ei tot comunica, dintr-o parte intr-alta a clasei). Mai zicea ca atunci cand vorbeste cu el nu se concentreaza la ce i se spune si parca se uita prin ea, dar apoi face tot ce trebuie. Cred ca se gandeste si rezolva 4-5 lucruri deodata – zicea profesoara.
Azi a fost mai ascultator, a facut ce l-am rugat si asta pentru ca: “duminica e ziua mamei asa ca m-am gandit sa te mai ascult si eu”. La astia ziua mamei e pe 18. Mi-a scris niste scrisorele de dragoste foarte frumoase, cu inimioare si tot ce trebuie. Multumesc puiul meu drag, si eu te iubesc mult!

Dupa scoala si inainte de karate, pian etc, mergem la picnic. Odata le-am facut fasole boabe. Stiam ca Monicai nu-i place, dar nu strica sa mai incerc din cand in cand.
“Mami, mie nu-mi place fasolea, eu nu mananc!”
“Hai, gusta numai un bob Monica si daca nu-ti place nu mai manca.”
Gusta un bob: “Mami, mie tot nu-mi place fasolea. Sa-mi dai mai incolo sa mai mananc, cand o sa uit ca nu-mi place. Acum n-am uitat asa ca nu-mi mai da. Bine mami? Mami bine?”
Monica este un copil tare intelept, o rogi ceva si n-o sa-ti zica niciodata nu. O sa-ti zica “imediat” sau “un pic mai incolo”. Dupa o vreme revii cu rugamintea si primesti acelasi raspuns, spus foarte convingator. O crezi, cum altfel, si mai incerci o data si inca o data. Daca insisti nu se enerveaza, doar silabiseste, ca sa intelegi mai bine: “i-me-diat!”Chiar si Stefan s-a prins si-i reproseaza: “Monica, la tine imediat inseamna niciodata!”
A ajuns Monica si la lucruri mai adanci, zice – “oamenii sunt ca elefantii, sunt bunuti doar cand sunt bebelusi si copii mici. Cand sunt mari, sunt rai” – asta dupa ce a vazut de x ori filmul Dumbo.
Cu limba engleza merge foarte bine, desi mai apar si situatii cand trebuie sa se descurce cum poate: “Joy, tati is at the birou” sau “Monica, stii vre-un anotimp? Da! Care? Friday!”
Faptul ca merge la balet are beneficii care se rasfrang si asupra mea: “stai dreapta mami!” – imi zice, mandra ca-mi poate fi de folos. “Asa”, spune satisfacuta cand vede ca-mi corectez pozitia.
Ne plimbam si vad o casa care-mi place mult, asa ca-i zic: “bai mami, m-a dat pe spate casa asta.” Imi raspunde: “pe mine m-a dat de-a rostogolul!”
Imi place sa ma joc cu ea si o intreb – “cine esti?” “Monica”, zice ea nedumerita. “Care Monica?” – o necajesc in continuare. “Aia pe care-o iubesti tu”, imi raspunde iar altadata: “aia pe care-o vrei tu”, culminand cu: “aia originala”. Dupa ce a vazut cat m-a amuzat ultimul ei raspuns, nu se mai oboseste sa inventeze altceva si mi-l serveste mereu cand aude intrebarea.
Imi place atat de mult sa-i privesc cum se joaca… Intr-o seara Stefan se juca cu o omida pe care-o pusese la culcare si ne shsh-ia pe toti sa n-o trezim:
Monica: Stefan, eu pot sa car un bebelus.
Stefan: Si eu.
Monica: Stefan cand se trezeste omida?
Stefan: Nu stiu.
Monica: S-a trezit?
Stefan: Doarme pana maine cred.
Monica: (tare, catre omida) Pana unde dormi omida?
Stefan: (in locul omizii, cu voce groasa) Lasa-ma ca dorm. Hibernez.
Seara cand ii culc, citim din carticele sau le spun pe intuneric o poveste sau le povestesc de cand eram eu mica. Trebuie neaparat sa stau la mijloc intre ei, perfect la mijloc si sa nu cumva sa fiu mai intoarsa catre unul decat catre celalalt. Fiecare ma strange de cate-o mana si-mi face declaratii de dragoste. Mi-a zis Monica intr-o noapte: “Mami, nici nu stiu cum sa-ti multumesc pentru cat de mult te iubesc.” Stefan nu s-a lasat mai prejos: “Mami, cand ma uit la tine ochii mei se fac inimioare. De fapt eu tot sunt o inimioara”

A trecut mult timp de cand nu am mai scris despre copii, am lasat numai pozele si textele telegrafice ale lui Razvan. Mi-am notat, ce-i drept, lucrurile mai haioase, de teama sa nu le uit. S-au adunat din septembrie. Acum ca m-am operat la picior si sunt robowoman cu placuta de titan si 4 suruburi (nu mare lucru, operatie la mont), am timp sa mai scriu cate ceva despre puii mei dragi.
In septembrie au inceput Stefan scoala, ma rog, un fel de grupa pregatitoare care la ei se numeste Reception si Monica al doilea an de gradinita. Nu se mai intalnesc ca anul trecut in pauze (pe care si le petreceau mereu impreuna), acum au locuri de joaca diferite, despartite printr-un gard de fier cu gaurele. Primele doua saptamani au fost ok. Motivul: o spartura in gard prin care se mangaiau in fiecare pauza. Cand spartura a fost reparata, a inceput si tragedia. Monica nu mai vroia deloc la gradinita, cand o lasam acolo plangea de mama focului si se agata de noi. La inceput am crezut ca e obosita, apoi ca are o zi mai proasta, ba ca se rasfata. Cu greu am reusit sa aflam de la ea motivul: nu se mai putea mangaia cu Stefan prin gard. Razvan a avut o idee mareata, inainte de gradinita sa mergem cu Monica la cafeteria scolii sa pape o briosa si sa se acomodeze cu ideea ca o lasam acolo. Si a mers de minune. Dupa 6 luni inca merge. Nu-i chip sa scapam de ritual. Uneori mai “uit” si o duc direct la gradinita. Mandra de performanta mea o conduc la locul in care-si lasa gentuta, punem sticla cu apa in cutia pe care scrie Koala bears – grupa ei, o iau de manuta sa o bag in clasa, dar invariabil aud: “mami, ai uitat sa ma duci la cafeterie. Nu stiai?” Nici nu mai incerc sa uit, ca n-are niciun sens. Si oricum, imi place si mie. Stam de vorba, citim carticele, ciugulim prajituri. Numai Stefan e cam nemultumit – “mami, pe mine de ce nu m-ai dus la cafeterie cand eram la gradinita?”
Cand o las in clasa cu educatoarea, de emotie ma tine strans de mana si mi-o pupa. Imi zice: “mami sa vii cel mai repede, si daca dai de un pampalau pe autostrada sa-l ocolesti, nu sta dupa el.” Cand vin s-o iau, sare de gatul meu: “mami si azi am fost peifecta!”
Cu Stefan a fost mai usor. E sigur pe el si nu pare sa aiba vreo problema. Profesoara lui se mai plange uneori: “azi a fost cam nebun, a fugit prin clasa, a stat pe sub mese. Ii deranjeaza si pe ceilalti copii. A trebuit sa-l izolez. Dar este stralucitor, are o minte nemaipomenita”. Sau: “azi nu stiu ce a fost cu Stefan, i-am dat niste cartonase cu numere sa la aranjeze in ordine crescatoare si nu a vrut. Cand am insistat mi-a rupt un cartonas. Dar e atat de destept, e printre primii din clasa”. Ma amuza biata profesoara, stiu cat de capos poate fi Stefan. De fiecare data cand se plange de el, trebuie sa bage si o lauda. Cea mai tare faza a fost la piesa de teatru pe care copiii au pregatit-o de Craciun. Cand ma uit mai bine la bluza lui Stefan, vad ca avea pete de grasime. Cum dracului, i-o mai dadusem o singura data la repetitii, bluza noua… Ii spun profesoarei: “imi pare rau de bluza lui Stefan, nu stiu cum a ajuns in halul asta” La care ea imi raspunde: “da, dar e atat de destept!”
La vreo luna de la inceperea scolii, profesoara lui mi-a zis ca ar vrea sa-l invete sa citeasca si a inceput sa-i dea carticele pentru acasa. Prima data cand i-a dat o asemenea carte, n-a vrut s-o primeasca. Mi-a zis profesoara ca i-a aruncat-o pe jos. “N-am vrut s-o iau, pentru ca nu stiu sa citesc” – mi-a zis cand l-am intrebat. Mami, nu te obliga nimeni sa inveti mai repede. Profesoara a vazut ca esti mai avansat un pic, tu si cativa alti copii, asa ca s-a gandit sa nu va tina in loc. Nu te obliga nimeni sa faci nimic daca nu vrei. Daca a vazut baiatul ca nu e obligat, a inceput sa citeasca si sa scrie. Dupa care profesoara a inceput sa-i dea si mai multe carti. “Sa-l stimulam un pic mai mult – zice – ca altfel se plictiseste”. A renuntat acum si la carticelele alea, ii da unele mai mari, de clasa 1. “E nevoie sa-l stimulam mai mult. Citeste foarte bine”.
Ca sa-i facem mai ascultatori pe copii (pe Stefan de fapt), Razvan a instituit un sistem de puncte: se poarta frumos, primesc puncte, se poarta urat, li se scad puncte. Asa ca Stefan a invatat sa faca foarte corect adunari si scaderi cu numere mai mari. “Aveai 48 de puncte si mai primesti 7. Cate ai?” “55” zice el repede. Uneori ajunge pe minus cu punctele asa ca a trebuit sa invete sa lucreze si cu numere negative. Ce se intampla cand e pe minus si i se scad in continuare puncte sau primeste altele noi. Ca sa mai castige puncte (mi se face mila de el cand e pe minus rau de tot) ii dau sa rezolve fel de fel de exercitii. Un sir de numere sau desene care au un anumit tipar iar el trebuie sa descopere ce urmeaza. Tot ca sa castige puncte a invatat si Sudoku. Am invatat-o si pe Monica, e dornica si ea sa-l prinda pe frati-su din urma. Ceea ce-o face sa-i zica: “Stefan, noi suntem niste copii foarte destepti. Stim sa facem Sudoku!”
Vrea si ea sa fie ca Stefan desi intr-o zi cand incercam sa o determin sa faca ceva si am intrebat-o: “mami nu vrei sa fii cea mai buna?” mi-a raspuns: “nu, nu vreau, vreau sa fiu doar binisor.”
Intr-o zi:
Monica: Stefan, eu sunt mai desteapta decat tine. Ia uite ce dreapta stau!
Stefan: Ce-ai zis?!?
Monica: Sunt mai desteapta pentru ca stiu mai multe lucruri decat tine, stiu sa stau dreapta.
Stefan: Monica, daca stai dreapta asta nu inseamna ca esti desteapta. Eu stiu sa fac calcule.
Sunt amandoi innebuniti dupa muzica. Catre si dinspre scoala ascultam mereu muzica. Preferatele lor – DJ Project – Una lacrima, Iubi a lui Florin Chilian, Shakira cu Objection afrikan version, Shakira – Hips don’t lie din concertul de la Miami, Casa Locco – Goanga, Loredana – Zigzaga, Stefan Banica jr cu Veta… Discutie intre ei in timp ce ascultau N&D – Vino la mine:
Stefan: Nick asta vorbeste mai repede ca sa para ca canta.
Monica: Da’ ea-i zice sa vina inapoi, inseamna ca a plecat in alta tara.
Stefan: Nu in alta tara, in alta camera doar Monica.
Monica (deturnata de la descifrarea sensului adanc al versurilor): Stefan, am vazut un Mertzan ca al lui tati, i-am vazut roata. Tu nu l-ai vazut…
L-am intrebat mai demult pe Stefan: “cum o sa fii la 6 ani?” Se gandeste o vreme si zice “o sa stiu mai multe. Dar o sa mor mai repede.” Altadata topaise si se lovise la fund. Ca sa-l fac sa uite de durere l-am intrebat in gluma: “te doare-n fund mami?” El simte ca e o capcana in intrebarea mea, asa ca-mi raspunde precaut: “ma doare fundul, nu ma doare-n fund de tine.”
Ce-am mai ras odata cu mama, incerca sa o faca pe Monica sa zica “facut” corect. “Am fafut”, zicea Monica. Ii vine mamei ideea: “cu, Monica, fa-cut. Gandeste-te la cucu. Cu-cu. Ia spune si tu.” Si Monica o concediaza pe mama “gandeste-te tu la cucu! Eu nu vreau!”
Anul trecut vad un afis la scoala – lectii de tenis. Il intreb – Stefan, nu vrei sa inveti tenis? E un profesor care vine chiar aici la scoala dupa ore. Nu, zice, nu vreau sa-mi aglomerez programul. Dupa o vreme vine si-mi spune – mami, as vrea sa merg la karate. Si merge acum la TaeKwonDo (cipriotii astia sunt mai violenti, n-am gasit ceva mai pasnic, as fi vrut Aikido) luni si joi, cate o ora. Ma si mir ca se duce, profesorul il cam repede. In loc sa repete figurile, Stefan se admira in oglinda – se stramba, incearca diverse posturi, rade cu ceilalti colegi… Profesorul turbeaza, il cearta, il pedepseste. Fara prea multe rezultate. Intr-o zi profesorul l-a chemat la el. Se ridica alene Stefan (dupa ce in sfarsit aude a cincea oara ca e strigat) si se duce incet-incet. Nu e bine, zice profesorul. Du-te inapoi si mai vino o data. Se executa Stefan, incetut. Nu e bine nici acum, mai repede, zice profesorul. Si asa de cateva ori, pana a prins ideea. Nu zic, a si invatat multe, dar e mereu cu capul in nori (e drept ca si profesorul vorbeste mai mult in greaca), si profesoara de la scoala se plange de multe ori ca “nu se concentreaza, e cu mintea in alta parte”, il vad si eu acasa, vorbesc de multe ori cu el, nici nu-mi raspunde. Ma enervam crezand ca ma ignora pur si simplu din nesimtire, pana intr-o zi cand in timp ce-i faceam observatie ca nu-mi raspunde mi-a dat un raspuns la ceva ce-l preocupa pe el de mai multa vreme probabil. Ceva care n-avea nicio legatura cu ce vorbeam eu. De-atunci nu ma mai supar (prea tare) cand ma ignora, nici nu-l cert cand mi se plange profesoara. Are el lumea lui.
Apoi, desi nu vroia sa-si aglomereze prea tare programul, a vrut sa invete pian, tobe si saxofon. Cand am sunat la o scoala de muzica si i-am explicat directoarei ce vrea fiul meu sa studieze, a inceput sa rada. L-a primit la pian si tobe, pentru saxofon trebuie sa mai creasca.
Pe Monica am dat-o la balet pentru ca are gratia unei ganganii cu mai multe picioare; cand fuge si le-arunca in toate partile. La fel merge si pe bicicleta Puki fara pedale, zici ca e gata-gata sa cada, dar cumva reuseste sa-si mentina echilibrul, dand din picioroange in toate directiile. Sursa de distractie pentru mine. A vrut si ea pian, dar profesoara a zis ca e prea mica si mi-a recomandat clasa de Music and Movement unde invata cantece, ritm, dansuri, instrumente diverse. Am rugat-o pe profa de pian sa o ia si pe Monica in timpul lectiei lui Stefan (mai bine decat sa astepte cu mine pe canapea), doar sa stea sa se uite. E foarte atenta si se pare ca-i place foarte mult – mi-a zis profesoara. Daca-si mentine interesul, o pot primi mai repede la scoala de pian. Nu-mi place ideea de a-i impinge pe copii sa faca multe lucruri, doar pentru ca au parintii vreo ambitie. Dar daca dorinta pleaca de la copii…, sa faca ce vor ei. Asa ca, de la “nu vreau sa-mi aglomerez programul” s-a ajuns la: Luni – Stefan karate si Monica balet, Marti – Stefan si Monica pian, Miercuri – Stefan tobe (are un profesor mortal, tinerel, cu cercei peste tot, si tatuaje. Il cheama Odiseas) iar Monica Music and Movement, Joi – Stefan karate, Vineri – Stefan si Monica pian. Cand se termina scoala nici nu-i mai aduc acasa. Avem un cos frumos de picnic, l-am adus din Romania, cadou de la Tatanu, si mergem prin parcuri cand e soare afara sau prin restaurante cand ploua. Dupa care diversele activitati. Le place la nebunie ideea de picnic. Mananca si se joaca.
Cred ca am doi copii fericiti si asta ma face si pe mine sa fiu o mama fericita.
Mai scriu si maine.